I. Scurt istoric

Asistenţa socială este componenta non-contributivă a sistemului de protecţie socială şi reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane.

Obiectivul principal îl constituie protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru participarea activă la viaţa socială. 
Asistenţa socială dezvoltată rapid după 1990 a avut mai degrabă un caracter fragmentat, constituit mai ales în jurul unor situaţii de criză, fără priorităţi clar stabilite.
În prima perioadă după 1990 sistemul de asistenţă socială urmărea asigurarea unei protecţii minimale legislaţia adoptată în această perioadă având în vedere dezvoltarea unui sistem de beneficii pentru depăşirea perioadei de tranziţie către o economie de piaţă.
De asemenea, încercarea de descentralizare rapidă care a avut loc mai ales după 1997 a generat incoerenţă organizaţională, costuri sociale ridicate, şi a scăzut capacitatea de supervizare şi control, în acelaşi timp funcţionând mai multe instituţii de coordonare pe domenii sectoriale cum sunt copiii în dificultate, persoanele vârstnice, persoanele cu handicap etc.

În cele ce urmează sunt prezentate principalele aspecte ce ţin de organizarea sistemului naţional de asistenţă socială.

II. Cadru instituţional
Anul 2001 a constituit pasul decisiv în crearea coerenţei legislative şi instituţionale fiind adoptată  Legea nr.705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială, act normativ care deschide calea reformei şi dezvoltării sistemului naţional de asistenţă socială.
  Principalele direcţii ale acestui nou sistem sunt:
1. O nouă abordare a construcţiei instituţionale după principiul „pâlniei”: 
– la nivel central, politica de asistenţă socială coordonată de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi realizată de mai multe instituţii guvernamentale cu rol sau cu unele atribuţii în domeniu (Ministerul Sănătăţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Educaţiei şi Cercetării  şi alte instituţii centrale).

– Coordonarea concertată a domeniului asistenţei sociale s-a realizat odată cu trecerea în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei, începând cu anul 2003.
Din anul 2005 funcţionează Colegiul pentru coordonarea asistenţei sociale. Colegiul este coordonat de ministrul muncii, solidarităţii sociale şi familiei şi este format din secretarul de stat al Departamentului de Asistenţă Socială şi Politici Familiale din cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Persoane cu Handicap, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei şi preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între femei şi bărbaţi.
Colegiul asigură caracterul unitar al politicii generale în domeniul asistenţei sociale, cât şi în ceea ce priveşte politicile sectoriale. 

– La nivel local (judeţ şi localitate) sistemul de asistenţă socială este integrat şi unitar, prin coordonarea activităţilor desfăşurate de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei prin direcţiile sale teritoriale şi serviciul public de asistenţă socială din subordinea consiliilor judeţene şi locale, înfiinţat în baza Hotărârii Guvernului nr. 90/2003 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a serviciului public de asistenţă socială şi Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

2. Descentralizarea asistenţei sociale la nivel de autoritate locală.
Autorităţile locale primesc responsabilităţi accentuate în stabilirea drepturilor de asistenţă socială, cât şi în furnizarea suportului financiar şi în servicii. În acelaşi timp se consolidează rolul consiliilor judeţene în dezvoltarea activităţii de asistenţă socială la nivel judeţean şi în organizarea şi susţinerea activităţilor de asistenţă socială la nivel local.
Activitatea de protecţie a drepturilor copilului şi a persoanelor cu handicap sunt apanajul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din subordinea consiliilor judeţene.

3. Organizarea sistemului naţional de servicii de asistenţă socială se întemeiază pe următoarele principii fundamentale: centrarea pe familie şi comunitate, organizarea comunitară, parteneriatul, complementaritatea şi diversificarea activităţilor pe măsura creşterii resurselor.

III. Masuri de asistenţă socială
Din punct de vedere al măsurilor de asistenţă socială aceastea se împart în prestaţii de asistenţă socială (alocaţii familiale, ajutoare şi indemnizaţii) şi servicii sociale.

A. Prestaţiile de asistenţă socială reprezintă transferuri financiare care pot fi acordate pe o perioadă determinată şi cuprind: alocaţii familiale, ajutoare sociale, indemnizaţii.
  Alocaţiile familiale se acordă familiilor cu copii şi au în vedere, în principal, naşterea, educaţia şi întreţinerea copiilor şi se materializează în :
– alocaţia de stat pentru copii, prevăzută de Legea nr.61/1993.
– alocaţia familială complementară, prevăzută de OUG nr.105/2003.
– alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală, prevăzută de OUG nr.105/2003.
– alocaţia pentru nou-născuţi, prevăzută de Legea nr.416/2001.
– alocaţia lunară de plasament, prevăzută de OUG nr.26/1997 şi Legea nr.272/2004.
– indemnizaţia pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 (3) ani.
– stimulent lunar pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 (3) ani.
  Ajutoarele sunt prestaţii acordate în bani şi în natură persoanelor sau familiilor ale căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime şi se materializează în :
– ajutorul social acordat în baza Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat.
– ajutorul pentru încălzirea locuinţei acordat în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.5/2003 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice, cu modificările şi completările ulterioare
– ajutorul bănesc pentru achiziţionarea unei centrale termice individuale sau a unui arzător automatizat, în baza OUG nr.91/2005 privind instituirea Programului de acordare a unor ajutoare băneşti populaţiei cu venituri reduse care utilizează pentru încălzirea locuinţei gaze naturale.
– Ajutorul rambursabil pentru refugiaţi
  Indemnizaţiile se acordă persoanelor pentru favorizarea incluziunii sociale şi asigurării unei vieţi autonome şi pot fi:
– alocaţia socială pentru adulţii nevăzători cu handicap grav sau accentuat.
– indemnizaţia pentru însoţitorul adultului nevăzător cu handicap grav.
– indemnizaţia pentru adulţii nevăzători cu handicap grav salariaţi
– indemnizaţia cuvenită adulţilor cu handicap grav sau accentuat alţii decât nevăzătorii.
– indemnizaţia lunară de hrană pentru copii şi adulţi infectaţi/bolnavi HIV/SIDA.
Finanţarea prestaţiilor de asistenţă socială se realizează, în principal, din bugetul de stat şi din bugetele locale, conform legilor speciale care reglementează acordarea acestor prestaţii. 

B. Serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă pentru creşterea calităţii vieţii şi promovarea coeziunii sociale.
Serviciile sociale, alături de prestaţiile sociale, precum şi de alte sisteme de securitate socială, intervin pentru soluţionarea unor probleme potenţial generatoare de excluziune socială.
Serviciile sociale sunt asigurate de către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de persoane fizice sau persoane juridice publice ori private.
Furnizarea serviciilor sociale se bazează pe principii, cum sunt : solidaritatea socială,  centrarea pe familie şi comunitate, abordarea globală, organizarea comunitară, parteneriatul, complementaritatea şi lucrul în echipă.
Ca mari tipuri de servicii acestea sunt:
– servicii cu caracter primar care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate sau vulnerabilitate care pot duce la marginalizarea sau excluziunea socială ;
– servicii specializate care au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială.
Finanţarea serviciilor sociale se realizează, în principal, din bugetele locale, bugetul de stat, contribuţiile beneficiarilor, sponsorizări şi donaţii.

                                                                                                                                                                                                                                                  Sursa http://sas.mmssf.ro