Noi, femeile, suntem ca nişte lebede

 Astăzi am primit o lecţie şi un dar, ambele la fel de preţioase şi mă simt datoare să vi le  împărtăşesc tuturor celor care nu aţi avut privilegiul meu.

O lecţie pentru că m-am declarat un adversar al sărbătorii de 8 martie, un adversar al feminismului care are nevoie de zile speciale în calendar ca să fie venerat, iar astăzi mi-am dat seama că judecând lucrurile atât de îngust prin prisma felicitărilor pe hârtie şi a diverselor obiecte pe care le primesc unele dintre noi, am pierdut din vedere restul, iar restul este esenţialul. 

Astăzi, fără să mă prezint în faţa lor sau să pot sta de vorbă cu ei, i-am cunoscut pe Sharon (foto 1) şi pe Solomon.

Sharon este din Marea Britanie, mama a trei copii aduşi toţi pe lume prematur, coordonatoarea unui program pentru sprijinirea copiilor din ţări sărace, care are o casă minunată, un soţ extraordinar care o ajută în tot ce face, dar, cu toate acestea e capabilă să spună despre ea că nu ştie dacă este o mamă bună, că atunci când musafirii vin în vizită aruncă tot ce găseşte în neregulă prin casă în spatele uşilor de dulap. Sharon recunoaşte că, adesea, copiii o fac să se simtă cu capul gol după o zi în care aranjează cu ei cuburi şi se uită la desene animate, motiv pentru care atunci când soţul ei intră pe uşă simte nevoia să se răzbune pe lumea lui „mai bună”, o lume în care nu a avut de gătit, de făcut curăţenie, de spălat, de cărat în spate trei copii, simte nevoia să-l stârnească şi să se certe, o face uneori cu plăcere. Sharon mai este un om căruia, prin natura jobului, telefoanele îi sună întruna, iar atunci când o întâmplare de viaţă (cum ar fi boala unuia dintre copii) o face să pună meseria pe planul doi, dintr-o dată intervine în viaţa ei un gol. Are impresia că, nemaifăcând lucrul la care se pricepe cel mai bine, că nemaifiind întrebată ce părere are despre o anumită situaţie, ea, ca persoană, nu mai contează. Ceea ce urmează e depresia, o stare cu care majoritatea femeilor de carieră se confruntă, iar cine nu recunoaşte minte. Dar, ca să le poată vorbi şi altora despre relaţii, să-şi coordoneze programele din alte ţări, Sharon e obligată să plece adesea de acasă, nu înainte să lase haine curate pentru următoarele şapte zile. Chiar şi aşa, nici nu apucă să ajungă în aeroport că telefonul îi sună, iar de la capătul firului soţul întreabă unde e uniforma unuia dintre copii.

Sharon a exemplificat cu propriile întâmplări de viaţă faptul că pe umerii unei femei e multă presiune. Are în grijă casa, soţul, copiii, propriul job, uneori chiar mai multe. E cu mintea în multe părţi şi, de cele mai multe ori, se învinovăţeşte că ceva nu a făcut la timp sau bine. Sharon a comparat femeile cu lebedele care par că plutesc pe apă. În realitate însă, sub apă, dau încontinuu din picioare. La fel ca şi aceste păsări graţioase, femeile se zbat, muncesc, se străduiesc să fie asemenea unui bărbat, să fie egalul lui, fiindcă Dumnezeu nu a făcut femeia să fie nici mai mult, nici mai puţin decât egalul bărbatului. Nu e nici mai puţin adevărat, spune Sharon, că femeile de carieră sunt percepute ca fiind dure, egoiste, că urăsc bărbaţii, dar adesea aceasta este doar o haină pe care o pun ceilalţi pe umerii lor, o haină pe care o pot păstra sau la care pot renunţa. E alegerea fiecăreia.

Solomon este un tânăr pakistanez care trăieşte o viaţă de creştin într-o lume musulmană. În ţara lui, femeile umblă cu faţa acoperită, sub 20% merg la şcoală, mai puţin de 1% ajung la colegiu. Dacă un bărbat musulman vrea să divorţeze de soţia lui e de ajuns să i-o spună de trei ori şi nu mai are nevoie de niciun alt act, divorţul s-a înfăpuit. În ultimii ani, a povestit Solomon, femeile au mai reuşit să aibă acces la educaţie, să ajungă să lucreze în birouri cu bărbaţii, dar sunt tratate la fel ca şi cele închise în casă, cu dispreţ. Lumea musulmană nu concepe în ruptul capului că femeia poate fi egală cu bărbatul. În multe comunităţi, se mai păstreză credinţa că o văduvă trebuie arsă pe rug de îndată ce şi-a îngropat soţul. Din păcate, deşi mi-ar fi făcut plăcere să vi-l arăt, pe Solomon nu l-am fotografiat la rugăminte doamnei Lidia Murza (foto 2) care mi-a explicat că oricum Solomon e persecutat ca şi creştin în ţara lui şi m-a rugat să nu mai dăm încă un motiv celor care îl prigonesc să-l recunoască şi să-i pricinuiască alte necazuri.

Ascultând-i pe Sharon şi pe Solomon mi-am dat seama cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi, femeile din România, fiindcă ne-am născut aici unde suntem respectate, cu toate că oricând este loc de mai bine, avem şansa să spunem ce gândim, să ne alegem meseriile care ne plac, să credem în ce vrem, iar dacă uneori simţim că asupra noastră e mai multă presiune decât asupra altora, istoria ne demonstrează că nu ne comparăm cu cine trebuie.

 Dacă privim femeile care trec pe stradă vom observa că cele mai multe sunt graţioase, au trăsături frumoase, sunt adevărate lebede care plutesc pe apa vieţii, bună, rea, cum le-a fost dată. Nimeni poate că nu va şti vreodată cât de mult sunt obligate să dea din picioare pentru ca graţia să nu lipsească din toată această plutire. Pentru graţia lor, obţinută cu atât de mult efort, cu atât de multă presiune pe umerii lor, femeile merită tot respectul. Nu le-ar fi fost dat să ducă atât de mult dacă nu ar fi putut.

Notă: Pe Sharon şi pe Solomon i-am ascultat, azi, la o întrunire organizată de Asociaţia Benita, condusă de doamna Lidia Murza la Centrul Cultural Municipal „George Coşbuc”, în care zeci de doamne s-au regăsit în cele spuse de Sharon şi au învăţat de la ea mult mai multe decât v-am povestit eu. Mai multe despre proiectele doamnei Murza, găsiţi la www.benita.ro  

Sursa www.bistritaonline.ro

Cristiana Sabău