Din nou la drum…


Săptămânile trecute ne aflam într-un colectiv de cadre didactice şi încă ne răsună în minte cuvintele unei prietene: „Dragelor, copiii sunt binecuvântările lui Dumnezeu. Aveţi grijă ve faceţi cu binecuvântările Lui!”
Şi are mare dreptate! Ne gândeam că a trecut luna septembrie şi odată cu ea anul şcolar „s-a pus pe roate”. Fiecare început de an  şcolar pare să fie la fel. Dar nu e! Mulţi dintre copiii care frecventează în acest an şcolar Grădiniţa Socială cu Program Normal „Benita”, sunt noi, iar cei care s-au întors la grădiniţă după vacanţa de vară sunt puţin schimbaţi: au mai crescut, iar apropierea pe care am simtit-o pe parcursul anului şcolar trecut parcă s-a evaporat.
În săptămânile de acomodare, dacă te apropiai de sala de la grupa mică şi auzeai plânsete pe toate vocile posibile, primul impuls era să faci stânga-mprejur şi să-ţi continui drumul. Dacă îţi făceai totuşi curaj să intri, te întâmpinau: Denis, Garofiţa, Cosmin, Tabita şi Carolina care, cu ochişorii plini de lacrimi şi printre hohote de plâns te întrebau „Unde-i mama mea?”, „Când vine mama?”, „Tu ştii unde-i mama mea?”. Tibi nu plângea. El o aştepta pe „mami a lui” la geam. Stătea muuuult pe scăunel cu ochişorii pironiţi pe alee să vadă când vine mămica lui. Apoi uita de aşteptare pentru că era captat de joaca celorlalţi copii care întindeau cuburi pe covor sau făceau mâncare din piesele de puzzle. Este minunat şi dureros în acelaşi timp să vezi cum aceşti copii care în majoritatea cazurilor sunt abuzaţi emoţional, asistă la scene violente, beţii, limbaj obscen, se agaţă cu disperare de persoana pe care o simt cel mai aproape de sufletul lor: MAMA. „De trăieşte în palate, de trăieşte în bordeie / Ea rămâne veşnic: mamă” (Anonim). După ce intrai în grupă te întâmpina Alexandra care îţi spunea că „Pe domna cucatore o cheamă Amona. O abec mut mut a lume”.
Grupa mijlocie, care anul acesta au ales să se numească „Grupa steluţelor” ne întrec dacă vine vorba de cuminţenie. Treci pe lângă grupa lor şi nici nu îţi închipui că ei sunt puşi pe treabă. Vocile lor te întâmpină cu un „Bună ziua!” milităresc, care te face totuşi să te simţi ca un musafir bine primit.


În grupa mare, împreună cu copiii nu ne-am propus lucruri prea măreţe. Anul acesta ne-am gândit să facem lucruri simple, care să ne facă bucuroşi şi care să ne unească. Am observat că în activităţile de joc liber în general, copiii care frecventează grădiniţa în acest an, desfăşoară jocuri simpliste şi strict dependente de jucăriile pe care le au la dispoziţie. Acest lucru ne determină să credem că este nevoie să desfăşurăm mai multe activităţi de dezvoltare a creativităţii. Zilele trecute, folosindu-ne de materiale şi pături am transformat măsuţele în „corturi de interior”. Aşa am exersat formulele de politeţe şi salut când mergeam în vizită în cortul vecin. Ne-am bucurat să vedem chipurile vesele şi pline de entuziasm ale copiilor, amintindu-ne cu nostalgie de copilăria noastră.


Dacă ajungi acum în holul grădiniţei noastre , la grupa mică nu mai plânge nimeni şi e linişte. O linişte după care tânjeam. Ne-am dat seama că ne-a fost dor de linişte. Dar să nu vă îngrijoraţi, pentru că în spatele uşilor copiii sunt ochi şi urechi la doamna educatoare, care în aceste săptămâni le povesteşte despre Zâna Toamna şi despre bogăţiile ei. Copiii se simt acum în siguranţă, pentru că fiecare la rândul lui este îmbrăţişat cu dragoste de Aurica şi tanti Para, căreia noi îi spunem „mami”.
Da! Copiii sunt binecuvântările lui Dumnezeu şi ne rugăm ca în acest an şcolar, El să ne dea bunătate şi o inimă sensibilă atunci când copiii plâng sau le este frică, să ne dea înţelepciune să le răspundem pe măsură atunci când ei sunt curioşi şi pun întrebări, suficientă răbdare să ascultăm toate povestioarele lor, să semănăm în ei încrederea pe care nu o au şi mai presus de toate să le dăm un bun exemplu, pentru ca să aibă pe cine imita când vor fi adulţi. Pentru că fiecare adult şi fiecare copil merită să se simtă iubit.