– Alo, Lidia? Benita a murit.

          Acestea erau cuvintele pe care le-am auzit rostite cu cel mai desăvârşit calm de către sora mea, la o oră după ce ne-am despărţit cu toţii fericiţi. Era incredibil, dar adevărat. Benita, fetiţa jucăuşă şi plină de viaţă, a ieşit cu bicicleta ei în stradă şi a călcat-o o maşină. Avea patru ani. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. Îndată a sosit cineva să mă înlocuiască ramânând cu cei şapte copii ai fratelui meu care lipsea, ca eu să pot fii liberă. Am alergat la spital. Am intrat într-o cameră, unde, o formă de nerecunoscut zăcea pe o masă, iar de o parte şi de alta, stăteau părinţii,  fără vorbe, fără lacrimi. 

        M-am apropiat de sora mea şi i-am lipit capul de pieptul meu. Vorbele erau de prisos. Orice cuvânt ar fi sunat golit de semnificaţie, putere, totul. Dar inima – inima plină de milă, dragoste şi nădejde –  nădejdea că Dumnezeu nu lipseşte niciodată de lângă cel zdrobit.

Îndată pe obrajii surorii mele au început să curgă şiroaie de lacrimi. Apoi, primele cuvinte: – „Ştiu că Dumnezeu a făcut ce era mai bine, dar nu m-am gândit că o va face aşa!”.

           Poate unii dintre cei care citiţi aceste rânduri vă gândiţi: dacă ar fi murit copilul meu, aş fi innebunit de durere. Eu însămi am văzut scene de disperare în urma pierderii neaşteptate a cuiva drag. Dar, pentru cel care are pe Dumnezeu în viaţa lui, care ştie şi crede că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, totul e altfel.

Este minunat să ai cu adevărat o nădejde, să fii sigur că nu se termină totul cu viaţa aceasta. Să crezi că există un Dumnezeu care conduce  universul, că tot ceea ce ţi se întâmplă nu-I este necunoscut, că te iubeşte şi- ţi vrea binele, chiar dacă în momente de durere nu înţelegi de ce se întâmplă aşa. Să poţi spune oricui drag al tău: ne vom vedea in veşnicii.

           Au urmat apoi vizitele prietenilor, înmormântarea. Aşa cum este firesc, o perioadă subiectele de discuţie se învârt în jurul evenimentului. Am discutat despre Benita, despre copii în general. Ah, DORUL! Dorul după cineva aduce lacrimi, aduce amintiri, aduce … vorbă. Dar, ca o mângâiere, Dumnezeu a dat acestor părinţi un gând să facă ceva pentru copii. La întoarcerea mea acasă, am venit cu această sarcină.

           Aşa s-a născut tabăra creştină BENITA. O cabană din lemn, modestă, dar într-un mediu natural, cu mare spaţiu împrejur pe care l-am plantat cu pomi fructiferi şi ornamentali. O parte din teren este arabil şi asigură legume şi zarzavaturi proaspete pentru copii.

De atunci, în fiecare vară, mulţi copii din familii care nu îşi pot permite să-i trimită în tabere costisitoare sau de la casa de copii se bucura de un timp minunat.

Au urmat alte proiecte: Gradinita Sociala, Familii in dificultate, Cantina Sociala, Centrul de Zi, Asistenta Maternala Profesionista și altele.

Lidia Murza