Contact: 0263 239 050

De curand, o fetita de 4-5 ani mi-a oferit o experienta pe cat de dragalasa, pe atat de tulburatoare. Am intalnit-o intamplator si singura interactiune pe care am avut-o (in afara de un salut foarte prietenesc) a fost cand ea mi-a luat mana in manutele ei, mi-a mangaiat-o si mi-a spus cu o privire profunda si senina: “Uau, imi place foarte mult de tine. Ai mainile foarte curate.” Am fost atat de atinsa de ingenuitatea ei, de simplitatea cuvintelor si de lipsa sofisticarii, incat nu am fost capabila de vreo reactie. Meditand mai tarziu la momentul respectiv, mi-am dat seama cat de aproape sunt copiii de ceea ce ne cere Dumnezeu sa fim; cat de mult avem nevoie de transparenta si candoarea lor ca sa implinim in vietile noastre ce spune Domnul Isus: “Adevarat va spun ca… daca nu va veti face ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti intra in Imparatia Cerurilor.”

Astfel de momente pline de farmec si de invatatura ne-au insotit la tot pasul in tabara de copii, unde timp de o saptamana joaca si momentele de voie buna s-au impletit cu multa introspectie, lectii consistente de formare a caracterului si discutii profunde de seara despre valori, principii si lucruri care dau importanta vietii. Ceea ce a fost fascinant a fost modul in care caracterele copiilor, ascunse la inceputul saptamanii de timiditate si retinere, au iesit la iveala in toata frumusetea pana la sfarsitul timpului petrecut impreuna acolo. In prima seara, dupa ce am reusit sa ne cunoastem cu totii, am propus sa alegem intre doua jocuri de grup (fotbal sau avionase). Preferinta pentru un joc sau pentru celalalt era aproape jumatate-jumatate, iar in fata mea se afla un grup de copii entuziasmati in care fiecare isi striga optiunea si incerca sa ii convinga pe ceilalti sa ne jucam jocul care ii place lui sau ei. Chiar in fata ochilor mei, cu o privire staruitoare, era cea mai maruntica dintre fetite, un copil cu par blond si ochi mari si inteligenti. Naomi. Isi tinea manutele impreunate si, zambind, ma ruga sa ne jucam avionase. Chiar in momentul in care ma hotarasem in sinea mea ca vom juca avionase, Ema (coord.) a venit la mine si mi-a spus la ureche: “Hai sa dam un fotbal rapid, ii trimitem la dus si apoi la culcare, sa nu ne mai lungim, ca sunt obositi.” In urmatorul moment, anuntam cu voce tare si cu entuziasm faptul ca ne vom juca fotbal. M-am asteptat sa aud vocile dezamagite ale celor care si-au dorit sa ne jucam avionase, si asa s-a si intamplat, dar ma asteptam ca printre acele voci sa fie si a lui Naomi, cea mai ferventa sustinatoare… In schimb, nu mica mi-a fost mirarea cand, dupa ce am anuntat jocul, Naomi a strigat cu voce tare si fata luminoasa: “Ieeeee, fotbal!!!!” M-am gandit mult la reactia ei. Un copil care nu primeste ceea ce isi doreste, are toate motivele sa fie nemultumita, si totusi alege sa isi comute entuziasmul asupra unei alte activitati, pentru ca in fond si la urma urmei cel mai important lucru e sa fim impreuna, indiferent de jocul pe care il jucam. Aceeasi atitudine de recunostinta din partea aceluiasi copil a venit si in urmatoarea seara, cand, in timpul unui concurs cu premii (majoritatea foarte ispititoare pentru copii - nutella, biscuiti cu ciocolata, sucuri etc., dar si mai putin interesante, cum ar fi paine, saci de gunoi, biscuiti cu ovaz…), echipa lui Naomi a castigat un premiu dintre cele nedorite - paine. La auzul premiului, toate echipele au inceput sa ii ia peste picior pe “castigatori”, echipa insasi a inceput sa isi manifeste frustrarea, si peste toate murmurarile si galagia generata s-a auzit brusc o voce care i-a acoperit chiar si pe baietii cei mai mari: “Ieeeeeee, PAINEEE!!!!” Naomi. Ridicata in picioare, cu mainile sus, bucurandu-se de premiul-surpriza. Acelasi copil care e capabil sa aiba o atitudine de recunostinta si fata de ceva ce nu e dupa asteptarile personale. A urmat o discutie profunda in seara respectiva despre modul in care ne raportam la ceea ce ni se intampla, despre cat de mult conteaza atitudinea noastra atunci cand lucrurile nu merg asa cum ne dorim noi si despre ce inseamna sa fim recunoscatori pentru ce avem, pentru ca oricat de putin am avea, e mai mult decat cei care nu au nimic. 

Fiecare zi a venit cu provocarile ei si in fiecare zi am incercat sa intelegem impreuna cu copiii ce inseamna sa fim echipati cu un caracter frumos, ce inseamna ca scutul credintei, coiful mantuirii sau braul adevarului sa fie prezente in viata noastra si cum se manifesta ele in comportamentul nostru de zi cu zi. Copiii au invatat ce valori sunt importante in relatiile cu cei din jur si cum trebuie sa isi pretuiasca semenul neconditionat, indiferent de familia sau grupul social din care provine, indiferent de imperfectiunile fizice sau de bunurile materiale cu care isi poate face reclama sau nu.

Intotdeauna dupa o saptamana de tabara mi se confirma convingerea ca singurul lucru in care merita sa investesti nu este de fapt un lucru... sunt oamenii. Mici sau mari. Nu exista o bucurie mai mare decat sa vezi un copil care, in mediul potrivit si cu ancorele de care are nevoie, creste, isi descopera ceva in plus din potentialul pus in el si pleaca acasa cu convingerea ca este valoros si iubit. Sunt lucruri mici care fac o diferenta mare.

In cartea „Estera”, se vorbeste despre niste fapte extraordinare coordonate de un Dumnezeu extraordinar, dar fara sa i se pomeneasca Numele deloc. De cele mai multe ori, dupa experiente de tabara sau misiune, am tendinta sa povestesc despre ele fara sa il aduc pe Dumnezeu in discutie, pentru ca inteleg ca sunt momente in care faptele lui Dumnezeu vorbesc de la sine despre El si cu claritatea ca numai El le poate face – eu trebuie doar sa le vestesc. Tabara noastra a fost o astfel de experienta si ii multumesc lui Dumnezeu ca ne-a oferit din nou ocazia sa ne apropiem de El, mici si mari, si sa ne apropiem unii de altii spre binele fiecaruia dintre noi.

 Oana-psiholog